- Începutul ca sfârşitul, sfârşitul ca începutul -

Minte profesionistul care nu speră în recunoaştere, în succes! Minte profesionistul care nu trăieşte momente de deznădejde fiindcă recunoaşterea, succesul îl ocolesc. Şi caută motivele reale şi îşi imaginează conspiraţiile celor ce îi obturează celebritatea visată. Dar, desigur, există şi minuni. Doar că să trimiţi un manuscris la o editură importantă este participarea la Marea Loterie Universală, unde şansele de câştig sunt de unu la cine ştie câte milioane. Dar de ce să lucrezi o viaţă pentru o asemenea şansă?

În comunităţile mici, creatorul este măcar cunoscut, dacă nu şi elogiat. În lumea mare, că vorbim tot mai mult de globalizare, individul îşi pierde chipul printre nenumăratele chipuri, aşa că ţine tot mai mult de hazard să iasă în evidenţă. Poetul satului se pierde în avalanşa de nume vehiculate de media, chiar şi satul lui începe să-l compare şi, văzând că nu este poetul local cel mai mare, îl reevaluează, aşa cum se reevaluează pe sine satul însuşi. Opera – atât cât este – nu mai e de ajuns. Opera – oricât de mare – nu mai este deloc de ajuns.

Din şirul nesfârşit de destine, istoria nu reţine decât numele unor conducători şi ai unor creatori. Nici măcar al tuturor conducătorilor şi al tuturor creatorilor. Conducătorii intraţi în legende sunt slăviţi/ demitizaţi drept autori de izbânzi şi de masacre, sprijinind frumosul, edificând civilizaţii şi/ ori punând la pământ vestigii. La fel de binecunoscut e că numeroase genii n-au fost recunoscute decât după dispariţia lor fizică, când, în sfârşit, prin cine ştie ce întâmplare, lucrarea lor inestimabilă a ieşit la lumină. (În schimb, nu ştim câte opere geniale NU au fost descoperite niciodată, pierzându-se odată cu cei ce le-au zămislit...) Receptarea personalităţilor reprezintă oglindiri social-istorice, dar ţine şi de conjunctură, de noroc, de destin. Pro captu lectoris habent sua fata libelli, a scris Terenţiu, numai că pentru ca o carte să aibă un destin – chiar şi în funcţie de cititorii ei – ea trebuie să ajungă la acei cititori. Soarta unui produs artistic este la fel de incertă ca soarta omului, dar situaţia scriitorului este diferită de cea a celorlalţi creatori. Aceia – pictori, sculptori, balerini sau muzicieni – se manifestă într-un limbaj universal.

Scriitorul, mai ales scriitorul dintr-o limbă cu relativ puţini vorbitori, pentru a-şi putea prezenta opera are nevoie de un traducător. Traducătorul este un profesionist ce-şi câştigă existenţa din tălmăcirea unor scrieri. El nu poate risca să lucreze din greu fără să aibă certitudinea că munca îi va fi plătită. Ca să fie sigur de acest lucru, trebuie să aibă un contract. Contractul nu vine din partea editurii până ce aceasta nu are în faţă un text pe care să-l înţeleagă pentru a-l putea evalua. Pentru scriitor, mai ales pentru scriitorul dintr-o limbă cu relativ puţini vorbitori, cercul se închide aici. Pentru un asemenea scriitor, şansa este suportul material primit prin politică de stat de sprijinire a culturii scrise. Numai că oricât de profesionistă ar fi comisia numită să selecteze operele care vor fi finanţate, subiectivitatea nu va dispărea. Iar dacă printre membrii comisiei se vor găsi şi funcţionari din sfera administrativ-politică, atunci valoarea – şi aşa greu de stabilit – va trece pe plan secund.

Situaţia cea mai fericită este când însuşi conducătorul îşi asumă stipendierea muncii creatorului. De ce ar face un asemenea gest? Spre a intra, aşa cum am spus, în memoria istoriei? Din pură filantropie a unui muritor care speră ca, măcar în felul acesta, să-şi supravieţuiască? Din dorinţa de a avea sub control nu numai armata, finanţele, ci şi frumosul, pentru ca, adunând splendoarea în preajma sa, aceasta să-i lumineze propria persoană? Plus că puţini asemenea mecenaţi nu pun condiţii. Plus că majoritatea unor asemenea mecenaţi nu sunt darnici decât cu cei care sunt gata să-şi arate public recunoştinţa şi ataşamentul faţă de cei ce-i sprijină material. De unde rezultă şi numeroasele compromisuri şi câteodată chiar şi umilinţele. Cea mai mare dintre acestea fiind asocierea numelui creatorului cu un personaj altfel detestabil.

Aşa că soluţia ideală ar fi ca un creator să fie şi managerul propriei sale opere. Numai că şi în trecut, ca şi în lumea zilelor noastre, este aproape imposibil să faci artă şi concomitent să te poţi orienta în labirintul strict necesar al relaţiilor apte să arunce un spot de lumină asupra operei tale, o activitate ce necesită mult timp, mult talent (un alt talent), aptitudini manageriale, cunoaşterea mai multor limbi de circulaţie, canale de comunicare cu responsabilii culturali, şi, mai nou, contacte solide cu mass-media. Mai ales acestea din urmă sunt cele ce impun astăzi o personalitate, o operă. (Se şi spune la ora actuală, pe drept cuvânt, „cine nu este pe sticlă, nu există!”.) Cum puţini creatori adevăraţi sunt şi managerii eficienţi ai propriilor opere, cei mai mulţi dintre ei neavând nici aptitudinile şi nici răgazul necesar, lumea contemporană a inventat agentul literar (muzical, de arte vizuale etc.) gata să preia – desigur, contra cost – difuzarea muncii creatorului. Şi tocmai faptul că agentul cultural lucrează contra cost, adică va câştiga cotă parte din retribuţia autorului, îl face să fie extrem de interesat de succesul celui pe care-l reprezintă. Doar astfel se rezolvă dilema: „scriu (pictez, compun etc.) sau socializez cu cei ce mă pot ajuta să-mi valorific opera?” (În cazul la care ne referim, „a socializa” înseamnă a te integra într-un grup, a petrece multă, foarte multă vreme în acel grup, a fi membru incontestabil al grupului, a putea fi recunoscut nu doar ca individ al acelui grup, ci şi ca reprezentant al aceluiaşi stil artistic.)

Din păcate, la noi instituţia agentului literar nu există cu adevărat. Poate nu întâmplător. După cum se vede cu ochiul liber, una dintre cele mai grave probleme ale României o constituie boala cronică a ierarhiilor aberante, o boală ce se manifestă în toate domeniile de activitate. Aşa cum lipsa de răspundere în sistemul productiv ţine în loc progresul economic, aşa cum la pârghiile decizionale sunt menţinute persoane mai ales pe criterii de cumetrie, nu poate fi altfel nici în cultură. Mai ales că situaţia din cultură „nu doare”.

Şi, totuşi, în lipsa agentului literar, autorul trebuie să-şi găsească singur un intermediar. De pildă, scriitorul pentru o editură cu care n-a mai lucrat. În general, editurile pretind anumite condiţii pentru primirea manuscriselor: un C.V., o prezentare (desigur tradusă) a cărţii, un „fragment reprezentativ”. Şi nu prin email, ci prin poştă. Doar că un redactor al unei case de editură importantă mi-a spus că, dacă plicul respectiv nu este recomandat de cineva „greu”, va ajunge la coş, nici măcar desfăcut. Cel puţin asta se întâmplă la secţia sa şi n-am niciun motiv să cred că altundeva ar fi altfel. Înduioşătoarea poveste a tinerei blonde care a scris un roman genial, l-a pus într-un plic roz, l-a parfumat dulce şi l-a trimis unui editor, iar după doar o săptămână a primit un minunat contract, plus cecul aferent nu se mai foloseşte nici în filmele cele mai stupide.

Dar dacă nu există agentul literar şi nici binevoitorul „greu” ce-i de făcut? Întotdeauna mai există o cale: haita. Îmi povestea un scriitor important că nu ajunge să emigrezi, ci trebuie să nimereşti un grup care să te accepte, cu care să intri în simbioză, cu care să-ţi petreci vremea. Dar nici asta nu este o reţetă sigură pentru că, mi-a mărturisit acelaşi scriitor, totul nu este decât un fel de loterie: trebuie să nimereşti grupul suficient de puternic, apt să se impună. Iar prin el, să te impună şi pe tine. Acelaşi lucru mi-a mărturisit şi un pictor care a trăit o bună parte din viaţă în Franţa. El chiar s-a asimilat, numai că – ghinion! – n-a dat de un grup câştigător. Când mi-a povestit toate astea, regreta că a pierdut atâta vreme cu acei colegi, în loc să picteze mai mult… „Deşi, a mai adăugat, cu o sclipire în ochi, băieţii aceia zău că au talent şi, aşa cum s-a mai întâmplat de destule ori, n-ar fi exclus să beneficieze de o recunoaştere postumă”, situaţie în care este foarte probabil să-şi aibă şi el partea de glorie. „Deocamdată, însă…”

Da, dar la noi mai este ceva: oricând te poţi pomeni că un confrate sau un „organ” să-ţi pună beţe în roate. Aşa că am cunoscut şi un creator extrem de prezent peste hotare, care tace mâlc în privinţa succesului său. „Este mai sigur” mi-a spus, însă eu îl văd doar ca pe o femeie bogată, având seiful îndesat cu bijuteriile cele mai frumoase, dar pe care nu le poartă niciodată în public. Nu multă lume poate să adopte un asemenea comportament…

N-am priceput niciodată povestea cu „turnul de fildeş”, locul unde, elitist, autorul stă retras şi-şi compune opera. N-am priceput povestea asta fiindcă, în realitate, ea conţine un paradox: dacă celebrul autor stă tot timpul retras, fie şi în „turnul de fildeş”, atunci cum de a devenit celebru? A avut un frate bogat, trup şi suflet pentru creaţia sa? A apărut din vale un agent literar genial, care a mirosit de departe valoarea şi sfidând meterezele, a intrat în „turn”, a luat de acolo comoara necunoscută şi a valorificat-o, făcând-o atât de preţuită peste ţări şi mări? Sau ajungem tot la Marea Loterie Universală, unde şansele de câştig sunt de unu la cine ştie câte milioane?

Da, din păcate, pentru autorii noştri, instituţia agentului literar nu există cu adevărat. Când agenţii sportivi câştigă fabulos de pe urma unor transferuri strălucite, când, pentru a supravieţui, românul a izbutit adesea să facă bani din piatră seacă, de ce oare nu se apleacă nici un întreprinzător isteţ asupra unui teren cvasi virgin pe pământ românesc? (Un agent literar trebuie să aibă fler, cunoştinţe în lumea editorilor şi a criticilor, nu mai puţin în mass-media, să se descurce în mai multe limbi. Şi nici măcar atunci când posedă toate aceste calităţi nu are garanţia unui câştig sigur: numeroasele aşa-numite lucrări mai mult sau mai puţin savante despre psihologia succesului, indiferente pentru scriitorul adevărat, nu-i folosesc în mod deosebit nici celui ce trăieşte din promovarea literaturii. A unei anumite literaturi.) Situaţia nu este mai încurajatoare nici din partea celor ce scriu despre o carte. Chiar şi criticii neînregimentaţi într-un anumit grup mizează de prea multe ori pe un volum fără viitor. Dacă acel critic se bucură de un mare prestigiu, presa se va lua după el. Însă în presa generalistă, cea care ajunge la marea masă de cititori, de prea multe ori redactorul rubricii culturale nu are o pregătire suficientă pentru a face selecţia operelor pe care le recomandă. Aşa cum majoritatea redactorilor sportivi nu au absolvit o facultate sportivă, cei ai rubricii economice o facultate de ştiinţe economice sau cum rubricile cu sfaturi medicale de regulă nu sunt susţinute de medici, tot cumetria şi amatorismul a ceea ce ajunge la populaţie sfidează competenţa, valoarea.

Din păcate, pentru autorii noştri, instituţia agentului literar nu există cu adevărat. Printre atâtea meserii fără perspectivă, nu credeţi că ar fi mai mult decât fezabilă o specializare academică pentru viitorii agenţi culturali? Până atunci, orgolios fiind – şi pe deasupra şi grafoman –, în ceea ce mă priveşte, eu mă iluzionez că voi fi când nu voi mai fi. Sper doar că nu voi apuca momentul când ştiinţa ne va face din muritori nemuritori, luându-mi până şi iluzia posterităţii!

*

(Vorbesc despre mine întrucât, în mod firesc, este cazul pe care-l cunosc cel mai bine.) Cum a început totul în cazul meu? Iniţial, o piesă cu pionieri, respectând întru totul şablonul imbecil, piesă difuzată de studioul local de radio, putând, aşadar, să fie recepţionată la difuzoarele din casele localnicilor. Apoi, câteva proze şi mai imbecile, câteva povestiri ce n-au mai avut nici măcar scuza anilor – când am scris scenariul acela, eram un elev cu note absolut mediocre prin clasele primare, acum eram deja licean – şi nici nu mai stăteam în umbra pretenţiilor vremurilor: pur şi simplu am scris pagini tâmpite după propriile mele amăgiri. Care erau nu mai puţin tâmpite.

În primii ani de facultate, eram sigur că voi face o carieră ştiinţifică şi am început munca la psihologia mea, psihologia transversală, publicată când am fost deja cadru universitar. Aşa că, în primii ani de facultate, n-am mai scris proză tâmpită. Doar că mă plictiseam îngrozitor la cursuri şi numai două considerente m-au oprit să nu abandonez facultatea: ştiam că părinţii mei n-ar fi suportat un asemenea gest şi n-aveam nici un chef să fiu luat la armată. Citind mult şi plictisindu-mă cumplit la cursuri (unde nu absentam fiind un conştiincios şef de an), am dat de un volumaş de proze scurte semnat de Alvarez Mendez Leal, cineva din America de Sud care a primit premiul II la un concurs naţional din Columbia sau din Venezuela. (Pentru mine, Columbia sau Venezuela sau Bolivia nu se deosebesc prin nimic. De aceea nici n-am fost cu Cei o sută pe continentul sud-american. Nu înţeleg acel loc, aşa cum nu înţeleg nici filmele western: când văd un bătrân bărbos şezând pe o bancă din faţa casei cu o sticlă de whisky la îndemână şi fumându-şi alene pipa, nu pot pricepe cum de n-a fost şi el împuşcat mult mai devreme, întrucât în lumea aceea se moare la fel de abitir ca în Titus Andronicus de Shakespeare.) M-au incitat acele proze scurte şi am scris şi eu una (în timpul unui curs de psihologie). I-am citit-o unui prieten ungur, care publicase deja în revistele lor şi i-a plăcut. Acesta a fost începutul.

Apoi, ajuns dascăl la o şcoală pentru deficienţi, o şcoală dintr-un oraş din vestul extrem al ţării, au urmat scrisorile către redacţiile revistelor şi ale editurilor, precum şi telefoanele. (Telefoanele mai aveau disc şi legătura se făcea – când, cum – prin centrală. Când în sfârşit reuşeam să prind redacţia, mi se spunea că tovarăşul tocmai a ieşit la o cafea, aşa că ar fi bine să sun peste un sfert de oră. Când primeam iarăşi legătura, tovarăşul redactor plecase de mult.) Uneori aveam noroc şi mi se spunea că trebuie să vin neapărat personal. Când? Păi, miercuri. Marţi mă ceream de la tovarăşul director pentru că „trebuia să plec în capitală pentru nişte medicamente indispensabile pentru soacră-mea”. Plecam cu un tren de noapte (e adevărat că trenurile nu circulau încă atât de prost ca azi), clasa a II-a desigur, dimineaţa, în zori, ajungeam în Bucureşti, cutreieram străzile unde toţi plopii mă cunoşteau chiar şi când era frig şi ceaţă, aşteptam să se deschidă redacţia şi mă aciuiam lângă sobă. Domnii redactori veneau pe la zece, unsprezece. Mulţi nu erau mai în vârstă decât mine. Pe la unsprezece, îndrăzneam să întreb de tovarăşul care mi-a cerut „neapărat” să vin „păi, miercuri”. „Hă, hă! Păi dânsul s-a dus azi la Buzău!” (Sau la Baia Mare. Sau „pur şi simplu azi e liber!”) Aşa că plecam la gară şi peste o lună o luam de la capăt. (De data aceea îi spuneam tovarăşului director că e bolnav verişorul pe care nu l-am avut niciodată.) În felul acela am petrecut vreo zece ani. Plopii toţi mă cunoşteau, la fel şi femeile de serviciu, doar domnii redactori (mulţi de vârsta mea, dar fără să aibă tipărite cărţi ca mine) habar n-aveau de mine. Totuşi, mă priveau cu multă gingăşie.

Acum, la o vârstă pe care doar am putut s-o sper, am fost iar în capitală. M-am dus la o editură care mi-a trântit uşa în nas, după ce cu mulţi ani în urmă mi-a publicat, totuşi, cu chiu cu vai, două volume. Bineînţeles că, între timp, personalul redacţional s-a schimbat şi am dat acolo de câteva personaje care chiar arată ca nişte intelectuali. M-au privit cu condescendenţă, la fel de gingaş ca predecesorii lor, abia stăpânindu-şi zâmbetul la văzul unui individ venit din provincie şi amintind de cele patruzeci de cărţi publicate (!). Desigur, n-au auzit de nici una dintre ele. Apoi am încercat să vorbesc cu doi înalţi demnitari ai culturii noastre pe care soarta mi i-a adus în faţă, oameni în care chiar cred. Am dat de nişte secretare cerberi, de nişte consiliere cerberi. A trebuit să repet de mai multe ori cu vocea mea de provincial cum mă cheamă şi cine sunt. N-au fost deloc copleşite, ba era evident că n-au auzit de autorul Celor o sută şi a celorlalte cărţi pe care le-am scris. Deşi le-am încredinţat că nu vreau să solicit absolut nimic, nu m-au lăsat să ajung la niciunul dintre cei doi demnitari în care chiar cred. Acum, la o vârstă pe care doar am putut s-o sper, mă întreb ce rost a avut să scriu, atâta vreme cât nici măcar cei aflaţi în mijlocul fenomenului n-au habar de proza mea.

Dar nu-i nimic! Sunt iarăşi ca la debut, plopii toţi mă cunoşteau şi mă cunosc şi acum. (Plopii care n-au fost încă tăiaţi…) Sunt iarăşi tânăr! Păi, e puţin lucru ca după patruzeci de titluri de cărţi publicate să fii la fel de ingenuu ca la naştere? Ura!

Dar creşteţi nişte agenţi culturali pregătiţi să ne exploateze, să facă bani de pe urma noastră, altfel nu mai pot decât spera că nu voi apuca momentul când ştiinţa ne va face din muritori nemuritori, luându-mi până şi iluzia posterităţii!